Mutațiile structurale ale personalității umane din epocă (tipul decadent, mal de fin de siècle) determină necesitatea unei mutații estetice.

Poezia simbolistă este una exclusiv a sensibilității pure. Ea se întoarce asupra sa;  nu comunică, ci se comunică. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, fluide, vagi, muzicale, care sunt transmise recurgând la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit.

        Reacție la pozitivismul epocii, care limitează reprezentarea lumii la datele imediate ale cunoașterii, confirmate de experiență, simbolismul respinge conceptul de mimesis, de imitație. Ca obiect al artei este proclamat domeniul impalpabilului și al imaginarului, subconștientul; înclinația către stări sufletești nedefinite, are ca reprezentări: neliniștea, nevroza, plictisul, spleenul, oboseala, angoasa, disperarea, amărăciunea, macabrul, exotismul.

        Atitudinea comună simboliștilor de pretutindeni este respingerea mediocrității, a platitudinii unei societăți stăpânite de valorile materiale; între societate și nonconformismul scriitorului se deschide abisul.

        Pentru a atinge sufletul lucrurilor și adâncurile subconștientului, ei au recurs la analogie și corespondențe, la puterea de sugestie a muzicii și a simbolului. Poezia devine fluidă, incantatorie.